https://4.bp.blogspot.com/
Bătrâna Stradă a Colței a fost una din cele mai importante artere comerciale ale vechiului București. În
vremurile ei de glorie, micuța stradă croită în prelungirea luxosului
Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și se termina în Piața
Sf. Gheorghe. Necesitatea modernizării Bucureștiului a făcut ca și acest
vechi colț de București să fie azi șters de pe harta Bucureștiului: ”Partea
ei nordică, spre Str. Clemența, a fost desființată, cu prilejul croirei
primei părți a Bulevardului Brătianu, care prin mărimea lui, prin
block-hausurile impunătoare și recenta prelungire, e menit să devină
artera principală a Bucureștilor moderni.
Vechea stradă a Colței pe o hartă din 1900 |
Vestita
stradă a Colții a fost osândită definitiv, fără nici un drept de
recurs. Târnăcoapele cad nemiloase peste ultimile clădiri, rămase pe
mica porțiune dintre spitalul Colții și biserica Sf. Gheorghe. Casele
bătrânești privesc cu jale și neputincioase cum li se smulg din țâțâni
ușile și ferestrele. Dispare un trecut glorios. Numele “uliței
Colții" e menit să fie uitat, poate mai repede decât credem, fiind
aruncat în grămada străzilor vechiului București despre care se va
pomeni doar prin cronici.”
Reporterul Alex F. Mihail a consemnat în articolul “Bucureștii cari se duc” publicat de revista “Realitatea Ilustrată” din 14 august 1935 câteva dintre poveștile acestei străzi:
VECHIUL NEGOȚ
Vechile prăvălii din strada Bărăției |
“Ulița
Colții a avut pe vremuri o importanță deosebită pentru negoțul
bucureștean, care se făcea mai cu seamă în “Târgul-din-Năuntru”, în afară de comerțul mai puțin important din “Târgul de Sus”. După cum
spun bătrânii, era o adevărată sărbătoare pe piețele Bucureștilor
sosirea carelor cu marfă de la Lipsca. Abia în primul an al descălecării
domnitorului Carol I, s'a construit cea dintâi linie ferată,
București-Giurgiu, care pe calea Dunării ne punea în legătură cu Apusul.
Până atunci călătorii veneau la București cu poștalionul, iar mărfurile
se aduceau cu carele cu boi. Pe vremea lui Cuza Vodă nu era nici un
kilometru de cale ferată în țară. Bătrânul morar Assan, tatăl
cunoscuților frați Assan, a trebuit să construiască diferite poduri
solide peste râuri când a adus în țară primul motor greu, cu aburi,
pentru moara întemeiată de dânsul pe șoseaua Ștefan cel Mare. Toate
aceste care cu mărfuri ale toptangiilor, ca și vaporul minunat al lui
Assan (de la care a rămas până azi numele unei străzi de prin partea locului, “Strada Vaporul lui Assan"), toate aceste vehicule erau aduse mai întâi la Carvansaraua domnească, pentru vămuire.
După
cum ne spune V. A. Ureche - citat de Gion - Carvansaraua, înainte de
1778, era vagaboandă, mutându-se din loc în loc, pe diferite maidane
dimprejurul Târgului-de- Sus și Târgului-din-Năuntru. Egumenul de la
Colțea, om deștept, avea pe aceea vreme un maidan, destul de întins, pe
locul ocupat azi de aripa dreaptă a Spitalului, cam pe unde e expoziția
de fructe. Un maidan care se întindea poate și dincolo de Bulevardul
ce-a fost croit după răsboiul din 1877. Egumenul a clădit acolo niște
odăi, pe care le-a închiriat Marelui Vameș, care-a
hotărât
că din acel moment, Carvansaraua să nu se mai strămute mereu pe toate
maidanele, ci să rămână aici stabilă, unde-și rânduiseră și slujbașii
condicile lor, prin rafturile din odăile egumenului.
Chivuțele de la colțul străzii |
De
la Carvansaraua din str. Colții, carele cu mărfuri erau aduse la Hanul
Sfântului Gheorghe-Nou, unde toptangiul - boier mare față de cei cari
vindeau cu paralâcul – dădea sfoară în târg că în cutare și cutare zi se
vor desface lăzile cu marfă aduse de pe maidanul Carvansaralei, după
vămuirea lor. Era atunci o adevărată bursă în jurul carelor. Toptangiul,
cu catastiful în mâini, era înconjurat de negustorii cei mici. Se
vindea marfa cu prețul pe care-l hotăra el, toptangiul, după învoiala ce
făcuse cu ceilalți toptangii, pentru care-și deteseră și zapise la
mână, unii altora. Un adevărat cartel, după cum observă Gion în “Istoria
Bucureștilor". De crâcnea negustorașul și zicea că e cam scump, toptangiul nu-i mai dădea de loc marfă, ba îl făcea “mojic ori budală”, cuvânt
de origine turcească (prostănac sau năuc). După asta, vechiul angrosist
își muia pana de gâscă în călimara de la brâu, fără să-i pese de
văicărelile și de rugămințile celor refuzați de dânsul, și scria lăzile
pe numele altor negustori, grav si impasibil ca un judecător de la
Divanul Sultanul".
GÂRLIȚA BUCURESCIOARA
Un meșteșugar ambulant |
"Bătrânii
spun că în vremea veche, Bucureștii erau plini de fel de fel de bălți
mocirloase, unele făcute de capricioasa Dâmboviță, care-și muta cursul
din loc în loc, precum și de gârla dispărută Bucurescioara, sau de
murdarul pârâu Colentina. Prin secolul al XVIII-lea, una dintre aceste
bălți era pe lângă Carvansaraua din str. Colții și se numea “Lacul Șuțului” sau “Balta de la Carvansarai”. Gârlița Bucurescioara, atât de iubită de săpunarii, măcelarii și pescarii veacurilor trecute, isvora din “Lacul Icoanei”, trecea pe lângă
actualul spital Colțea, spre a forma balta arătată mai sus, și apoi se
despărțea în două: o parte o lua spre podul Târgului-de-afară, pe lângă Hotelul
Londra de azi. Cealaltă ramură curgea spre Sud-vest, prin Târgul
Cucului, trecea pe lângă o moară de apă, vestită pe vremuri, și cobora
apoi prin Bazaca,
spre Dâmbovița. Balta era înconjurată cu trestii și sălcii. Aproape de
dânsa - cam în coasta grădinii Sf. Gheorghe de azi - se făcea târgul sau
piața. Acolo se vindeau rogojine, osii și spițe de roate; iar pe de
laturi se înșirau scaunele de pescării, măcelarii precum și tarabe cu
manufacturi. Din sălcii, bucureștenii auzeau, în fiecare primăvară
cântecul cucului până pe la 1800. De aici numele de Târgul Cucului".
STRĂZILE BĂRĂȚIEI, BAZACA ȘI ȘEPCARI
Strada Bazaca în anii '30 |
“Vechile ulițe Bărăția și pitoreasca Bazaca sunt
azi deasemeni sortite pieirii cu prilejul prelungirii Bulevardului
Brătianu. Prin Bazaca trecea odinioară, după cum am arătat mai sus –
gârlița Bucurescioara, spre a se arunca în Dâmbovița, râu carpatin
care-și croise albia neregulată în spatele Hanului Manuk ale cărui ziduri bătrâne, aproape nemodificate, alcătuiesc în zilele noastre “Hotelul Dacia", din str. Carol, fosta “Uliță franțuzească”. Chiarîn
dosul lor, curgea Dâmbovița cu maluri noroioase, pe locul unde ccum
sunt străzi pavate și prăvălii multe. Albia ei a fost mutată și
canalizată după 1877, fiind tăiata în apropiere de biserica Brâncoveanu,
unde o știm cu toții. O vor căuta însă zadarnic strănepoții noștri,
căci a fost înmormântată și ea acum, sub stratul de beton recent turnat,
planșeu care a unit și nivelat ambele splaiuri ale gârlei.”
(…)
Necesitățile urbanistice fac ca labirintul alcătuit de prăvăliile și
pavilioanele acestor bătrâne străzi să-și trăiasca acum ultimele zile,
urmând ca peste trupul vechilor și glorioaselor ulițe să se croiască în
zilele noastre, bulevardul larg de cincizeci metri, care va contribui
împreuna cu celelalte modernizări, să facă din București o metropolă a
peninsulei balcanice și poate a Orientului European.
Am crezut potrivit să ilustrăm rândurile noastre cu fotografii luate prin casele și curțile condamnate. În paginile “Realității Ilustrate" privim la Bucureștii vechi, care se duc și cu care nu ne vom mai întâlni niciodată.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu