Nu cred să existe prea mulţi români care să nu fi auzit de Hanul lui Manuc. Dar sunt sigur că-i numeri pe degete pe cei care mai ştiu câte ceva despre soarta bătrânului stabiliment. Iar acelora care nu ştiu, le spun eu: în curtea interioară, stă de aproape cinci ani un Cantacuzin, care îşi zideşte toţi banii în pereţii hanului.
Documente "secrete"
"Habar n-am avut, mai bine de 30 de ani, că mă leagă ceva de această clădire. Abia în '90, ai mei au scos la iveală documentele. Nu tata, el era dus din '82". Constantin (Dinu) Şerban Cantacuzino e un bărbat distins, care nu încearcă să epateze prin nimic. Poartă în privire calmul şi condescendenţă genetică a stripei şi pare un pic încurcat că a întârziat, mai mult decât promisese, la frizer.
Când a apărut legea, în '96, ne-am mobilizat, am pus actele în ordine şi am făcut cerere de retrocedare. În '97, am început procesul, iar în '99 am avut primul câştig de cauză, la tribunal", spune Cantacuzino, odată aşezat la masă, sorbind dintr-un ceai fierbinte. "Judecător era unul, Florea Vişan - extraordinar om. El era de partea proprietarilor. E dreptul lui, domnule! Are omul toate documentele: semnate, parafate - ce să fac?! Îi dau", zicea, şi restituia. "A dat la toţi care au avut documentele în regulă".
Pe timpul ăla, AVAS patrona "Carul cu bere", "Hanul Manuc" şi "Gambrinus", "printr-un manager general care aduna o grămadă de bani negri din toată afacerea", spune Dinu Cantacuzino. Printre hârtiile rămase de la Trocadero SA - administratora hanului, controlată de AVAS -, proprietarul de drept a găsit o fişă care, între altele, făcea referire la gestiunea hotelului. "Nici măcar nu şi-au mai ascuns fărădelegile. Hotelul figura cu 24 de camere
, iar el are 32. Probabil că banii le intrau direct în buzunar", povesteşte Cantacuzino.
Un testament dubios
"Ei bine, în '97, când să încheiem procesul, a apărut un testament, olograf, lăsat de sora mea, unui colaborator. O poveste dubioasă... Ce a fost acolo, numai Dumnezeu ştie", spune Cantacuzino. I-au fost necesari încă şapte ani ca s-o scoată la capăt.
Din 2007, câştigător definitiv şi irevocabil, s-a apucat de treabă. "Am împrumutat la bancă un milion şi jumătate de euro
şi m-am pus pe treabă. Doar din pod am scos aproape 300 de metri cubi de gunoi şi moloz. Cu totul, am evacut 5600 de metri cubi, adică peste 800 de containere. Un jaf, o nenorocire. Totul era la pământ - instalaţii electrice, sanitare, canalizare. O indolenţă fără margini, cum numai în cazul administratorilor de stat poţi să vezi".
Hanul "penal"
Şi, dacă aflat în exploatarea statului, zeci de ani, hanul n-a interesat pe nimeni, odată retrocedat, şi-a recăpătat, pe deplin, interesul istoric şi arheologic în ochii edililor. "A venit unul de la primărie şi mi-a făcut plângere penală că am schimbat o ţeavă şi am cârpit o parte din tencuiala căzută", spune, fără să se enerveze, Dinu Cantacuzino. "M-am dus şi eu la judecător şi i-am spus că am "stricat" mai multe decât alea două, pe care le-a văzut omul meu. Dar că, tot ce făcusem, era imperios necesar
, ca să menţin clădirea în picioare. Şi apoi, ce-ar fi fost de păstrat, cu sfinţenie, din ce mai reprezenta hanul? Ruina?! Reţeta materialelor folosite în '70, la renovarea comunistă? Care mai era valoarea istorică a hanului, trecut prin atâtea renovări şi transformări bezmetice? Până la urmă, s-a dovedit că am avut noroc de un judecător destupat la cap".
Aşezat serios pe treabă, Constantin Şerban Cantacuzino a schimbat, cu voie de la primărie, dar pe banii săi, aproape tot: şase km de conducte în instalaţii sanitare, zeci de mii de metri de conductori în instalaţiile electrice, sute de metri pătraţi de pavaj şi acoperiş, a refăcut tocăria, a schimbat fagul cu stejar acolo unde era cazul, a reamenajat, de la zero, toate saloanele, restaurantele şi anexele, a zidit, a vopsit, a tencuit. "Mai am să rezolv hotelul şi crama. Acum lucrez la camere
. Nu-i uşor, pentru că vreau să păstrez stilul de boutique. De-a lungul vremii, până în anii '50, hanul a avut tot felul de clienţi: ofiţeri - turci, ruşi, francezi -, negustori, medici, somităţi politice. Vă imaginaţi că, stând luni şi ani prin Bucureşti, oamenii şi-au adus de acasă mobilier, ca să se instaleze cât mai comod. Sigur, după Trocadero, potopul. N-am mai găsit nimic din ce era vechi. Doar o parte a mobilierului masiv, făcut de Arta Mobilei şi a Tapiţeriei, prin anii '60. Acum vreau să refac totul. Caut mobilă veche. Instalez obiecte sanitare din piatră, cu baterii clasice. Am pus parchet de stejar peste tot".
Cu crama e o problemă serioasă. Odată cu înălţarea străzilor în centrul istoric, cu peste 30 de cm, toată apa pluvială se adună în curtea hanului, implicit în subsol, afectând zidurile vechi, din cărămidă.
Acoperiş, cu bani europeni
Pariul lui Şerban Cantacuzino este să pună toate lucrurile la punct. "Cu banii din credite
şi cu ce am încasat până acum din spaţiile reamenajate, am cheltuit cam două milioane de euro. Ca să fiu sincer, nu mai am bani şi nici credite nu mai fac. Încerc să refac acoperişul cu bani europeni. M-au certat toţi că, în loc să caut finanţare UE, am luat bani din bancă. Ce era să fac?! Să mai aştept încă doi-trei ani, până se dărâma?!" Despre eventuale colaborări, Dinu Cantacuzino s-a lămurit. "Am primit câteva oferte... nesimţite. De exemplu, şapte milioane pe tot. O porcărie. Alţii, că să le vând numai hotelul. Încă unii, că, dacă investesc ei în hotel şi îl administrează, să le dau şi restaurantul şi grădina. Fiecare vrea la de-a gata...".
Intenţionează ca, pe măsură ce încasează, să rezolve hotelul. Cu crama rămâne de văzut.
Manuc pe gustul tuturor
"Vara e minunat în grădină. E linişte; zgomotul oraşului nu răzbeşte. O să frigem miei şi berbeci la proţap. O să ne cânte o formaţie de lăutari adevăraţi. Deschidem şi restaurantul...", spune Cantacuzino.
Până acum, pe faţada dinspre Dâmboviţă, sunt gata trei saloane: Cafeneaua - "Manuc Cafe", Salonul "Manuc Levantin" şi "Manuc Bistro". Totul arată impecabil, de la mobilier la narghilea, iar oferta culinară e pusă în "operă" de un premiant în ale bucătăriei orientale. Mai sunt şi trei spaţii "externalizate" - încă o cafenea spre Chiu' Gârlii, un Plafar şi o "prăvălie" de mozaicuri pe latura dinspre Curtea Domnească. Pe interior, sunt gata "Salonul Voievodal", la primul etaj, "Salonul Hanului", în care, la 1812, s-a semnat Tratatul de Pace ruso-turc, în urma căruia, România a pierdut Basarabia - nedenumit încă, oficial -, şi Restaurantul Manuc. "Mă gândesc că în toate spaţiile astea se pot organiza tot felul de evenimente: culturale, artistice, seri de teatru şi muzică, de şah, întâlniri, recepţii; un târg în curte, să vină lumea să vândă... Da' trebuie bani, că toate costă."
Constantin Şerban Cantacuzino, priveşte fix, într-un punct, cu mâna lunecată jos, lângă cana de sticlă în care ceaiul s-a răcit. Poate vede istorii, trecute ori viitoare.
Tu însuţi simţi adierea timpului ca o pală de vânt pe lângă ureche...
Istoria hanului povestită de Constantin Şerban Cantacuzino
"Ştiţi cum e - legenda sună întotdeauna mai bine decât istoria seacă. Manuc Bei, armean de origine, a fost un personaj cu totul deosebit. Se spune că soarta Moldovei şi a Ţării Româneşti a depins, cu adevărat, de el. Era cel mai bogat om al vremii şi cel mai puternic negustor din zonă. Cunoştea 12 limbi, mii de oameni, şi încerca să lase impresia că "lucrează" pentru el însuşi. Iniţiaţii spun că lucra pentru ruşi.
Hanul, început la 1806, l-a terminat pe la 1808, când a venit din Moldova în Ţara Românească. În 1812, la masa lungă din Salonul Hanului, se semna pacea Ruso-Turcă, în urma căreia România pierdea Basarabia.
Arhitectura în configuraţia sa iniţială se cunoaşte prea puţin. Descrierile începutului de secol XIX spun că la subsol se aflau 15 pivniţe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, 10 magazii, camere pentru servitori, bucătării şi un tunel unde intrau la vreo 500 de persoane. La etaj erau 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu fântână arteziană. Între faţada dinspre Dâmboviţa şi râu se construise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce gârla a fost canalizată, în vederea deschiderii Halei de Carne, lângă faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.
Pe 20 iunie 1817, Manuc moare, deloc întâmplător, într-un accident de călărie, el fiind altfel, un excelent călăreţ. Chinga calului de pe care a căzut, se spune că era crestată.
Aşadar, Hanul rămâne copiilor săi, care, nefiind de aceeaşi anvergura cu cea a tatălui, se retrag la moşia de la Hănceşti, de frica represaliilor. Vând hanul unui grup de trei negustori, între care un grec, Dimitrie Iconomidis. Se poate spune că n-au prins o perioadă prea bună - incendiu, cutremur. Zidul dinspre gârlă era gata să cadă cu totul. În consecinţă, pe la 1862 hanul intră în proprietatea altui negustor român, pe nume Lambru Vasilescu, care investeşte o sumă importantă în renovarea clădirii şi o redenumeşte "Marele Hotel Dacia" - "Grand Hotel de la Dacie". Doar că Vasilescu rămâne cu o datorie frumuşică, fiind gata-gata să piardă Hanul. În consecinţă, în 1881, îşi măritat fata, Aurelia, cu Alexandru Băicoianu, boier de viţă şi magistrat, care, odată cu hanul, preia şi ipoteca lui Vasilescu.
După război, hanul este naţionalizat de comunişti şi intră în circuitul unităţilor de alimentaţie publică, scăpând ca prin minune de la demolare. În furia sa "novatoare", Ceauşescu cere ca Hanul lui Manuc să fie demolat în scopul sistematizarii Pieţei Unirii. Numai că arhitectul şef, cunoscându-l, se vede treaba, destul de bine, îi spune că ar fi păcat să dărâme o clădire în încăperile căreia se întâlneau, adesea, în şedinţe, ilegaliştii comunişti. Încântat de veste, Ceauşescu, nu numai că a renunţat la idee, ba chiar a cerut renovarea substanţială a clădirii.
Din căsătoria Aureliei cu Alexandru, s-au născut doi copii - Cleopatra şi încă un Alexandru. Cleopatra Băicoianu este străbunica mea. Ea a avut-o pe Elena - care s-a măritat Cantacuzino, intrând în familie - şi alte două fiice, fără moştenitori. Elena (Ella) şi Constantin Cantacuzino au avut un fiu, Mihai Cantacuzino, mort în 1982. Mihai Cantacuzino s-a căsătorit cu Cornelia Petrescu şi au avut doi copii: Smaranda, sora mea, care a murit în 1998 şi subsemnatul, Constantin Şerban Cantacuzino. Aşa a ajuns Hanul lui Manuc până la noi, surorile bunicii mele neavând moştenitori".
Marian Sultănoiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu