sfarsitul lumii atribuit academiei catavencu si primit pe mail

Era sigur că am să mor sîmbătă. Nu numai eu, ci întreaga omenire. Cel mai probabil într-o catastrofă de proporţii biblice. Aşa au zis la radio. Aşa au zis şi la televizor. În plus am citit în ziare şi s-a scris şi pe Internet. Hai că la radio şi la televizor se mai minte, dar dacă scrie pe Internet sigur e bătut în cuie.


Faptul că aveam să mor mă interesa prea puţin, ce mă atrăgea cu adevărat în toată povestea era că, dacă zvonurile se adevereau, urma să moară şi capra vecinului, şi capra vecinului caprei vecinului şi toate caprele şi toţi vecinii din lume. Ştiu că atunci cînd eşti mort chestia asta nu prea te mai consolează cu nimic dar chiar aşteptam cu interes o noapte în care nici vecinul şi nici capra să nu tropăie cu copitele pe gresie.

Cu toţii ştiam că această zi urma să vină cîndva. De ce nu tocmai sîmbătă? Prea multe coincidenţe adunate la un singur loc: şi 19 şi martie, cea mai mică distanţă între Pămînt şi Lună, Claudiu Belonţ, Lună plină, Superluna, războiul din Libia, Japonia, Marte în Berbec, aşa cum spusese şi Oreste Teodorescu. Colac peste pupăză, la PRO TV rula, pentru a şasea oară în istoria de 15 ani a televiziunii, filmul Independence Day. Acea capodoperă a cinematografiei în care Will Smith îi aplică extraterestrului semnul universal de bun venit al americanilor: un bocanc în meclă.

Nu ştiam cum o să se întîmple dar ştiam că momentul e inevitabil. Poate o să plouă cu foc, poate o să plouă cu apă. Poate o să plouă cu apă de foc. Poate o să fie cutremur, poate o să vină un nor de lăcuste ca în Vechiul Testament. În fine, n-am spus nimic cu voce tare însă parcă aş fi preferat să nu fie un stol de lăcuste. Dacă tot e să fie stol, de ce nu un stol de ceva drăguţ. De exemplu de pui de focă sau de urşi koala. Bănuiesc că de îngeri cu sîni mari nu poate fi vorba.

Dintre toate variantele parcă cel mai mult aş fi pariat totuşi pe Luna. Această perversă galbenă la perineu, care după tot ce am făcut pentru ea, încă mai cuteză să se apropie de Pămînt şi mai vrea să se şi prăbuşească pe el. Că se prăbuşeşte peste Africa şi Asia n-ar fi nimic însă n-ar fi ironic să se prăbuşească tocmai peste Pasajul Basarab sau peste cei trei kilometri de autostradă inauguraţi lîngă Cluj? Aş rîde de asta chiar şi în cazanul cu smoala.

Era ora 8, mai avea doar cîteva ore de trăit aşa că procedat la fel ca orice alt locuitor de pe o planeta ce aşteaptă să fie distrusă: mi-am pus şosete curate, am deschis o sticlă din cea mai fină cola pe care o aveam în casă, mi-am aprins un trabuc şi am început să aştept.

Am ieşit pe balcon şi am văzut-o, pentru prima dată în acea seară. Rotundă, galbenă, cu 15% mai mare decît de obicei şi cu 30% mai luminoasă. Am privit-o fix în ochi şi i-am zîmbit. “Fă-o, dacă te ţine!” N-a zis nimic concludent. Jumătate de oră mai tîrziu, văzînd că Luna tot nu dă nici un semn, mi-am dat seama că mi-e foame şi că ar fi penibil să mor fără nimic consistent în stomac. Am optat desigur pentru şaorma, singura mîncare suficient de demnă pentru a ţine de foame profesionist în acele ultime clipe ale Apocalipsei.

Am sărit în maşină şi privind la Luna am luat-o încotro am văzut cu ochii . În mod bizar pe drum nu m-a lovit nici maşina. N-am căzut în nici o prăpastie. N-am fost lovit de nici un meteorit. N-am văzut nici o ciupercă atomică. Deşi am mîncat pe săturate am plecat cu o pofta nebuna de sfîrşitul lumii. Luna nimic. M-am uitat atent la asfalt, să văd dacă a început să se crape de la cutremur sau de la supervulcanul ce se coace dedesubt. Nimic. Am trecut pe lîngă un cimitir. Nici unul din rezidenţi nu dădea vreun semn că ar vrea să pornească un măcel. Nu tu dinozaur care să muşte din blocuri, nu tu epidemie de ciumă. Am început să devin nerăbdător fluturînd pumnul ameninţător spre Lună. Luna nimic.

Ajung la Piata Unirii, găsesc loc de parcare. Hait! Acum chiar că vine sfîrşitul lumii. Mă uit complice la Lună. Luna nimic. Încep să mă enervez.

Mă aplec peste balustradă să mă uit la Dîmboviţa, Dîmboviţa nu schiţează nimic. Nu tu indundaţii, nu tu morse ucigaşe, nu tu Tsunami. Fiasco total. Mă aplec ceva mai mult, poate, poate mă împinge Luna, Luna nimic. Mai mult, atrag un gardian public, care îmi face morală, şi un cîine. Gardianul pleacă, cîinele rămîne. Mă uit la cîine, sperînd că o să se repeadă să mă sfîşie, să-i rupă capul dintr-o muşcătură gardianului, să facă haos. Cîinele începe să dea din coadă şi să scheaune. Băi, nene, dar e chiar atît de greu să găseşti o calamitate decentă?

E clar, Luna nu-i bună de nimic şi o să ne strice tot sfîrşitul lumii. O rog să lovească măcar o casă cu trei etaje sau o antenă de satelit. Luna nimic. Mă mai uit o dată spre cer, în speranţa că o să văd un OZN mic sau măcar un meteorit mediu. Nu se vede nimic şi Luna parcă-i din ce în ce mai mică.

Drace. Asta e. Dacă n-am noroc de salmonella, de la şaorma, sau gripă, de la hainele prea subţiri, am ratat şi sfîrşitul lumii ăsta.

Mă urc în maşină şi plec resemnat spre casă. În linie dreaptă, mă gîndesc să-i mai dau o şansă Lunii să mă omoare. Poate nu-i vina ei, poate avea treabă, poate e în acea perioadă delicată a lunii. Bag într-a treia şi iau mîinile de pe volan. Dacă Luna e atît de şmecheră pe cît se spune sigur o să-şi exercite atracţia gravitaţionala asupra volanului meu şi o să intru într-un copac. Nimic. Maşina merge drept înainte şi se opreşte în siguranţă la stop. “Aşa deci? Umbli cu din astea. Bineeee! Mai pupi tu invitaţie să ne sfîrşeşti lumea….”.